Cine voi fi peste 5 ani?

Carieră…familie…sau …

Să-mi plănuiesc viitorul e ceva dificil pentru mine. Mai ales când vorbim de 5 ani. Dar îmi place să visez, să mă ambiţionez, iar în final să obţin să ceea ce-mi doresc. Îmi plac multe lucruri şi îmi este greu să mă decid sau să îmi imaginez unde sau în ce domeniu voi lucre peste 5 ani. Ador muzică, iubesc copii, îmi place jurnalismul şi mă tentează munca unui PR-ist.

Peste 5 ani…mi-ar plăcea să fiu un adevărat specialist în PR, apreciată în ţară şi în afară.  Probabil nu mă voi limita numai la asta, pentru că nu renunţ aşa de uşor la ceea ce îmi place. Aşa că poate voi avea şi o emisiune cu şi despre copii , iar daca are  şi ceva legături cu muzica ar fi perfect.O combinaţie între aceste domenii care mă pasionează ar fi cariera de vis.

Dar cel mai bine ar fi să cobor cu picoarele pe pământ, pentru că înainte de toate trebuie să termin anul III de studiu şi să îmi finalizez lucrarea de licenţă.

Luptaţi pentru ce iubiţi si nu renunţaţi să visaţi!

Ce vrei să fii când vei fi mare?

Ultimul an. Nici nu îmi vine a crede că sunt la finalul anului III de studiu şi gata. Totul se termină 😦 . Când totul părea să prindă sens, şi să mă îndrăgostesc de specializarea aleasă atunci trebuie să pun punct.

Ştiu că voi lucra în domeniu şi că voi pune în aplicare tot ce am învăţat, dar nu mai e acelaşi lucru. Îmi vor lipsi echipele de proiecte, temele care nu se mai terminau, profesorii şi sălile incomode.

Mi s-a pus întrebarea cum vedeam  în primul an facultatea care mi-am ales-o şi cum o văd acum când termin.

Cum o vedeam la început?

Interesantă şi riscantă. Când te întreabă cineva ce ai ales să studiezi mulţi te privesc  cu interes:  “ ce fain” , alţii cu dispreţ: “ aia ai ales să faci, nu vezi ce şi cum trebuie să facă? ”, sau alţii cu surprindere:  “ce înseamnă?” . Şi tot aşa lupta continuă.  Primul an a fost cel mai greu . Pentru că atunci am început să înţeleg ce înseamnă facultate . De la sesiune la examene, de la profesori la studenţi, de la proiecte la notare etc.

Cum o văd acum?

La fel de interesantă,  dar cu o mai mare responsabilitate şi regret, pentru că se termină un capitol din viaţa mea. Am început să îmi dau seama ce înseamnă să fii un jurnalist sau un PR-ist dedicat, care sunt limitele mele şi care sunt riscurile meseriei alese.

E un domeniu plin de imprevizibil, care mereu te surprinde cu poveşti de viaţă, nebunie, disciplină, intrigă şi mister. Nu ai cum să te plictiseşti de el. Dacă te-ai săturat de scris, poţi să te apuci de radio, dacă vrei să fii cunoscut şi după felul cum arăţi nu numai după nume sau voce poţi să te afirmi la TV, iar dacă vrei să rămâi în umbra , dar să rezolvi “ aparenţele” şi tensiunile, te apuci de PR.

Ştiri de weekend

Şi pentru că e weekend, am ales să vă îndulcesc cu câteva ştiri amuzante şi interesante cu scopul de a vă fura  câte un zâmbet .

O să încep cu o poveste şocantă a unui cuplu din Israel care din cauza a 550 de pisici a ales să divorţeze. Conform site-ului adevarul.ro bărbatul  s-a săturat să vadă pisicile mişunând prin casă şi să nu mai aibă un m² liber , o bucăţică doar pentru el. Picătura care a umplut paharul a fost  legată de mâncare. Felinele îi furau pâna şi porţia de mâncare . Aşa că, bărbatul a decis să divorţeze de partenera sa de viaţă care a preferat pisicile decât salvarea căsniciei.

Şi dacă tot am început cu căsătorii , vreau să vă amuz cu o altă ştire. Un chinez miliardar este dispus să plătească 5 milioane de yeni , adică aprox 800.000 de dolari, pentru viitoarea soţie.  Cerinţele miliardarului, care nu a împlinit încă 50 de ani sunt clare: să aibă între 20-26 de ani, o înălţime cuprinsă între 1.62-1.70 m, să nu depăşească 50 de kg, liceul să fie finalizat , familia din care provine să aibă o situaţie modestă şi cea mai importantă cerinţă este să să fie „pură”.

Preselecţiile vor continua până când miliardarul îşi va găsit mireasă care să corespundă criteriilor impuse de acesta. Mai multe pe site-ul cotidianul.ro.

Poate ne pune pe gânduri…O  ştire publicată si e B1.ro  a făcut înconjurul lumii. Un austriac de 22 de ani  a ales să predea poliţiei aprox. 10.000 de euro găsiţi pe  o stradă din Innsbruck. Ulterior s-a găsit şi proprietarul banilor pierduţi, însă oamenii legii nu au oferit nici o informaţie cu privire la acesta.

O să închei cu o ştire care ne arată care sunt adevăraţii prieteni ai omului. Conform site-ului newspulse.ro un labrador şi-a salvat proprietarii dintr-un incendiu. Câinele a trezit membrii familiei cu un lătrat puternic în miez de noapte. Familia a reuşit să iasă din casa nevătămaţi. Eroul Peyton, rămâne în inimile stăpânilor ca cel mai de nădejde prieten.

Ura! Cadouri, cadouri… cadouri electorale!

Campaniile electorale le asociez întotdeauna cu sărbătorile. De ce ? Pentru că toţi îţi urează de bine şi îţi fac promisiuni sau cadouri. Totul e frumos şi în pace. Atunci trăim într-o armonie perfectă, lumea zâmbeşte la tot pasul şi toată ţara e în sărbătoare.

Şi cum nu-i sărbătoare fără ceva schimbare, haideţi  să vedem cine şi ce a pus la votare!

Să începem cu Partidul Roş, care din iubire mare vor la înaintare scumpul orăşel plin de ‘ nvăţăcei. El să fie primul în toate , adică cu prioritate. Grija trebuie să fie mare când se afla-n intersecţie, nevoiţi sa dea prioritate de dreapta în unele situaţii.

Ajungem si la Partitul preDispus La portocaliu.  Nici aici promisiunile nu sunt de neglijat. Avem siguranţa , cum spun ei, că patria noastră dragă e pe mâini bune. Până la urmă că e mâna stânga sau e mâna dreaptă, important e că avem o mână ce ne “ ţine” sau ne “  susţine”.

Şi dacă aceste “ cadouri ” nu ne atrag putem să apelăm la  Alianţa pentru Iaşi. Avem posibilitatea să alegem cadoul sănătăţii , care e mai important si mai scump decât toate. Poate Iaşul are nevoie de un consult general şi gratuit ca să descoperim ce anume îl doare. Iar peste patru ani vom vedea dacă există o îmbunătăţire sau dacă alegerea Alianţei a fost una “ sănătoasă”.

Nu putem să încheiem fără să amintim de 2P2D care promite că supremul cadou dăruit ieşenilor va fi “ competenţa”.  Şi asta nu e tot, ei vor face pentru noi ce au sperat că vor face şi alţii pentru ei. Interesant… Întrebarea care urmează este : ce doreau să primească , sau să facă alţii pentru ei şi n-au primit? În orice caz , în patru ani e timp suficient să dăm mii de variante.

Până la urmă toate sunt bune, toate-s cadouri. Ce vom alege? Acesta-i cadoul surpriză care îl vor deschide pe 10 iunie. Până atunci să alegem nu după cadou ci după nevoi,  căci cu supărare vom da socoteală când vom deschide ochii şi constatăm că supremul  cadou îl primim nu din an în an, ci din patru în patru ani.

Târgul ofertelor crizate

“Cele mai noi oferte”, era lozinca  “vândută” ieşenilor. În perioada 28 martie -1 aprilie , la Sala Polivalenta, are loc ofera: Târgul de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Nici prin cap nu-mi trecea ca lumea se va îngrămădi la faimosul târg.    Dacă vrei să vezi marfa, trebuie să plăteşti, că doar nu caşti gura degeaba. Haina bună, cere preţuri pe măsură. Aşa că stăteau doi la uşa…unul lua şi altul dădea. Ce putea să se ia, dacă nu bani. Şi ce se putea oferi? Doar un bilet rupt pentru un leuţ şi permisiunea de a privi dacă nu îndrăzneai să iei mai mult. Asta e tot!

Frumuseţea piciorului pe toc

La prima vedere, totul pare să fie destul de simplu, dar devine complicat când vine vorba de marfă, că românul greu se mulţumeşte , însă dacă îi spui ce vrea să audă, cuvinte dulci şi siropoase s-ar putea să-ţi meargă. Asta încerca să facă şi un vânzător, priceput, trecut prin viaţă, care s-a confruntat cu multe picioare încât a devenit expert în ceea ce priveşte încălţămintea: “Pune-i în picioare, şi-ai să vezi ce frumos sta. Depinde de toc, el da frumuseţea piciorului”. Ştie cum să-şi linguşească vânzătorul cumpărătorul, că că doar trebuie să pună şi el ceva diseară pe masă. La el toate sunt frumoase şi de calitate, că doar e marfa lui.

Războiul pantalonului scurt

Scade preţul, atrage clientul, creşte vânzarea! Aşa gândeşte un alt vânzător agitat şi preocupat cu aranjarea marfei. Dacă sunt reduceri, vine lumea, dacă-i place bine, dacă nu La revedere! A picat în capcană o doamnă, neştiind că nu e momentul nici locul potrivit. Încruntată, încerca să descifreze preţul unui pantalon “ intrat la apă”, dificil, când reducerile sunt pe măsură, pierzi controlul. Nedumerită întreabă: “Oare costă mult?”. Distras de marfa lui vânzătorul prinde numai ultimele două cuvinte “ costa mult”. Nervos omul şi plictisit după o zi de muncă, se revoltă: “ Vi se pare mult 25 de lei?”. Indignată doamna răspunde: “ Nu domnule, nu am înţeles cât sunt, nu scria!”.Dacă pantalonul lung e 50, asta scurt e la juma’ de preţ . Super ofertă…25 de lei!

Vânzătorul înşelat

Zâmbete mari, lume fericită. Atât să faci când nu mai ai nimic în buzunări, să dai şi ce mai ai. Se distrează şi vânzători, că trebuie să iasă şi ceva frumos din târg. CD-uri cu muzica nu mai cumperi, că-s scumpe şi îţi mai trebuie şi combină, aşa că mai degrabă ascuţi radio la un casetofon uzat şi umblat prin lume. Un vânzător slab şi transpirat, umbla ţanţoş prin mulţime,  fredonând o melodie în româneglezeşte, că atât înţelege şi el dar în acelaşi timp îşi face treaba, pe care nu o poate neglija.
Mai merg ,ce mai merg şi dau de o super oferta: “4 bikini la 10 lei”, scria mare şi îngroşat pe o foie de hârtie aşezată la locul cu pricina. Sună tentant chiar şi pentru o bunicuţă, care privea insistent dar nu înţelegea ce înseamnă. Se uită cât se uită, dar prefera să se retragă, spre dezamăgirea vânzătorilor, că la asemenea ofertă e nevoie nu de unu, ci de doi. Ca buna-i zicala românească: “ Unde-s doi puterea creşte!”
O altă dezamăgire o cuprinde şi pe altă vânzătoare, sigură că mai vinde ceva. Însă surpriză mare. Se pare că e ţeapă! Curioasă o femeie cum i-ar sta cu o bluză la 50 de lei, o probează…măcar dacă nu o poate avea pentru câţiva ani, să o poată avea pentru câteva minute.Iese zâmbitoare din cabină. Ar putea  înşela pe oricine prin expresia feţei , până şi vânzătoarea părea convinsă că se va îmbogăţi cu 50 de lei. Însă…dezamăgirea a fost mare când răspunsul a fost de fapt…NU.

Şi uite aşa se pot întâmpla de toate când vine vorba de îmbrăcăminte şi reduceri!

O viaţă inocentă atârnă de lăcomia medicilor?

Copii lăsaţi să moară în România pentru că medicii refuză să-i trateze fără şpaga… Asta  scrie ziarul “ The Independent”  despre sistemul sanitar din România. Să fie adevărat ?

Spitale,medici, asistente… mereu am fost cuprinsă de groază când auzeam aceste cuvinte…dar fără ei ce ne-am face?

Cred că până la urmă problema este în primul rând la noi,  pentru că aşa i-am obişnuit, apoi a lor pentru că aşa îţi acordă mai multă atenţie. De ce spun că e şi problema noastră? Nu te simţi mai în siguranţă la medic atunci când dai şi ceva bănuţi? De ce? Pentru că îţi acordă atenţie…dacă e mulţumit de cantitate :P… şi pentru că într-un fel sunt sunt răsplătiţi pentru munca depusă. E ca şi cum ai primi un cadou? Nu te bucuri pentru el? Şi parcă cu mai mult drag îl ajuţi pe cel care ţi-a dat ceva? Nu facem şi noi aşa în multe, multe domenii din viaţa noastră? De ce să fie lucrurile diferite atunci când este vorba de sănătate? Pentru că până la urma , aşa cum se ştie deja, sănătatea e mai importantă decât toate şi am face orice numai să fim sănătoşi.

Nu cred că medicii romanii nu acceptă să lucreze într-un spital doar pentru că nu vor primi şpaga. Lucrurile mi se par exagerate.  Întrebările sunt numeroase atunci când cineva refuza categoric să lucreze într-un spital, sau să trateze un pacient.  Adică din tot personalul s-a găsit doar un medic care să fie dispus să trateze copii? Cu siguranţă NU… problema este în ambele părţi, dar aici avem prezentată doar o părticică a situaţiei.

Un alt caz tratat în articolul din ziarul britanic este legat de un bebeluş de 3 săptămâni pe care dr. Cătălin Cîrstoveanu l-a adus la o clinică din Italia, dar a murit înainte de intervenţia chirurgicală. Ce m-a surprins a fost atitudinea medicului, răspunsul dat de acesta : „But in România, she would have died anyway.”

E convins că dacă rămânea în România copii vor muri oricum, că nu este nici o şansă pentru ei la noi în ţară. Şi totuşi avem aparatura, avem medicii , de ce nu ar fi nici o şansă? Ce măsuri se iau pentru acestea?  Pentru că din punctul meu de vedere, copii nu mor pentru că medicilor nu li se permite să accepte spaga,  nu mi se pare un motiv întemeiat . Problema e alta… Poate salariul primit, orele petrecute în spital care nu sunt plătite, echipamente performante care nu pot fi utilizate pentru că medicii preferă să plece din ţară etc.  De ce nu se face nimic pentru ca aceşti copilaşii să fie trataţi în ţară?

„Ideally, we would have decent salaries and nobody would be tempted to accept informal payments, and the population would be educated so people would believe that this is not the only way to get proper healthcare”, spune dr. Ritli pentru ziarul “ The Independent”. Vorbim de o schimbare de mentalitate care nu prea ai cum să o schimbi. E foarte greu să înveţi o populaţie  ca şpaga nu e singura cale de a obţine asistenta medicală dorită, iar de salarii decente nu cred că se poate vorbi în România. Aşa că situaţia va fi mereu privită cu resemnare şi bani scoşi din buzunar.

Şi ca să închei…până la urmă tot ce se scrie sunt vorbe goale , fără dovezi. Poate doar un semnal de alarmă. Dar…   chiar şi aşa cum poţi schimba mentalitatea? Este un proces lung care poate dura ani, ani, ani.

Există o  soluţie  ?

O nouă viaţă

Micuţi, cu ochii plăpânzi şi pătrunzători, se uită cu multă uimire căutând parcă răspuns la ce se întâmplă în jurul lui. Cu mâinile subţiri, micuţe, fine şi cu unghii perfecte încearcă din răsputeri să descopere lumea din jurul lui. Totul e… nou !

Zâmbetul îţi apare în colţul gurii fără să vrei , iar faţa ţi se înseninează când un sufleţel capată viaţă.  Lumea inocenţei, a purităţii şi a dragostei  ţi-o transmite fără să se chinuie prea mult.Toate aceste sentimente s-au îngrămădit şi în inima mea pentru că de curând familia mea s-a întregit. O nepoţică scumpă care îmi umple sufletul de bucurie de fiecare dată când o văd.

 

Cum poate o semenea minune să te transforme? Să facă ca orice sentiment de ură, dispreţ sa dispară doar cu o simplă privire sau cu un zâmbet jucăuş.

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la copilărie şi la frumuseţea ei. Totul era perfect, lipsit de griji unde preocupările principale erau muzica şi jocul 😛 . Totul se schimbă, devine mai greu şi toate clipele, lucrurile, faptele sunt parcă acoperite de o umbră neagră, de tristeţe, plictiseala şi amorţeală pe măsură ce creştem. Dar toate acestea rămân în urma pentru câteva momente , secunde când o nouă viaţă îţi acaparează privirile.

Vreau să ne amintim cu drag de copilărie,să rămânem mereu cu suflet de copil ,  să zâmbim în fiecare zi cu aceeaşi poftă şi dragoste ca în copilărie.

Dragă Facebook,

mi-a luat mult timp până să îmi fac curaj să îţi scriu câteva gânduri, dar şi mai mult timp până să îmi fac cont. De ce? Neîncredere, simplul gând că voi fi cunoscută de ” prea ” multe persoane, ore în şir în faţa acestei reţele de socializare… sunt doar câteva  motive care m-au împiedicat să îmi fac cont.

Dar… a venit  ziua cea mare. Din obligaţie sau constrângeri am fost nevoită să fiu membru Facebook. Nu pot afirma că îmi pare rău, pentru că în acest fel mă simt mai conectată de persoanele care le îndrăgesc, aflu lucruri noi şi văd domeniile de interes ale celor dragi.

Aşa…cum spuneam mi-am făcut cont. Prima zi pe facebook a fost…”rapidă”. Pentru că a trecut fără ca să îmi dau seama. Am început să îmi fac lista de prieteni, să trimit cereri în toate colţurile lumii şi să aştept confirmările. Între timp am admirat pozele celorlalţi, am făcut comentarii sau am dat . Nu am uitat nici de foştii colegi din liceu şi şcoala generală şi mi-am amintit cu drag de vremurile din trecut 😛 .

A fost interesantă prima zi pe Facebook!

Timpul trece, aşa că mai vorbim în altă zi  Facebook. Nu uita că am licenţa şi trebuie să fructific orele citind şi cercetând în fiecare zi.

PS: Dacă tot faci înconjurul lumii în fiecare zi, te rog, dragă Facebook, salută-mi prietenii, pentru că aş pierde foarte mult timp să tastez pentru fiecare în parte câte un  “ Salut!” 🙂 . Şi… cum am spus şi mai sus trebuie să fiu atentă cu timpul!

Cu drag,

              cea mai recentă utilizatoare de Facebook,

                                                                                 Eliza.

Modelul meu este…

 

Vreau să fiu ca X,Y au ajuns să fie obstacole în calea carierei noastre. Nu spun că e rău să avem modele , să luăm de la ele ce este bun, să depăşim obstacolele pentru a ajunge ca ei. Dar aceste modele nu trebuie să stea în calea reuşitelor noastre.

De multe ori ne propune să ajungem ca acel model încât uităm că suntem “ noi”. Fiecare dintre noi suntem diferiţi, unici, avem acel ceva al nostru care ne face să fim speciali. De ce să ajungem să ajungem ca X, Y când putem fi noi înşine. Cred că “ modelul” trebuie să ne ajute să-l depăşim. Să fim noi, să fim mai buni, să ajungem acolo unde ne dorim.

Când mă gândesc la modele , mă duce cu gândul la familie, la educaţia care am primit-o, tot ce a trebuit să fac ca să ajung unde sunt.  Aceste modele din viaţa mea mi-au spus să fac ceea ce îmi place, să fac cu pasiune pentru că viaţa mea să fie mai frumoasă.  Mi-am ales modele de-a lungul călătoriei mele profesionale şi nu îmi pare rău, dar am ştiu să iau ce îmi place, ce este bun şi să încerc să nu mă complac în sintagma: “ niciodată nu voi fi ca el/ea sau nu voi ajunge acolo”. Cred că dacă ne dăm silită şi ne dorim cu adevărat putem reuşi!  Cheia succesului este la noi, tot ce trebuie să facem este să călcăm în picioare cuvântul “ intimidare” şi să învingem “ modelul”.

My power

Ce este prietenia? Cum o poţi păstra? Când poţi conta pe ea? Sunt doar câteva întrebări care ni le punem fiecare dintre noi. Şi eu am avut de furcă cu ele, dar pot spune că astăzi sunt norocoasă.

Când am venit la facultate întrebare numărul unu era în cine pot să am încredere. Acum am răspunsul la această întrebare.

Pe tărâmul  jurnalistic am găsit cheia prieteniei in my power girls.

Venim din oraşe diferite, avem gusturi  total opuse dar ne completăm  reciproc şi asta ne face să fim o forţă. Împreună avem raţiune, nebunie, zăpăceală, iubire, recunoştinţă  şi multă dedicare.

Când vrei să devii mai puternic caută pe cineva în care te poţi în încrede. Eu le-am găsit deja!  Sunt … my power girls… şi împreună explorăm lumea jurnalismului.